Luni începe școala. Sunt ani de zile de când mă salut cu elevii mei înaintea festivității, cu unii mai cordial, cu alții mai formal. Sunt unii pe care îi văd an de an vorbind, povestind, bucurându-se de prieteni. Și întotdeauna, de 12 ani încoace, e Cris. Atent, delicat, cuviincios și extrem de sociabil. Se bucură de compania oamenilor, argumentează cu pasiune, pledează pentru toleranță și drepturile tuturor. Întotdeauna cu un discurs pertinent, extrem de bine argumentat și mai ales … cuminte. Niciodată agresiv, niciodată dominant, niciodată vulgar sau egoist. Nu ai cum să nu-l remarci, e o prezență frumoasă, un tânăr la care privești cu drag.
Dar …
La festivitatea de anul acesta Cris nu va fi. Pentru prima data de 12 ani încoace noi nu ne vom saluta cu Cris. Pentru că acest adolescent frumos, elegant, bun și blând e pe un pat de spital, desfigurat de niște bătăuși care au un nume și împart orașul cu noi. Singura greșeală a lui Cris în noaptea de 31 august a fost că a mers pe același drum spre casă pe care mai mersese de un milion de ori, crezând în oameni, crezând în rațiune și bun simț. Și dintr-o data … încolțit, hăituit, pus la pământ și umilit, lovit cu ură și sete de sânge! Niciun cuvânt nu l-ar fi putut salva pentru simplul motiv că nu vorbește aceeași limbă cu atacatorii lui! Vă puteți imagina groaza din ochii lui, spaima și neputința, vă puteți imagina sufletul gol fără răspuns la întrebarea „unde am greșit?” Pentru că acest adolescent frumos și curat avea tot dreptul să meargă spre casă la ora 1 noaptea în orașul lui, cu prietenii lui, venind de la acea petrecere de la care ar veni orice tânăr de 18 ani. Pentru că e dreptul lui și pentru că știe că cineva veghează pentru dreptul lui, și al meu, și al tău!
Și totuși …
Da, au fost identificați, interogați, amendați făptașii! Perfect, așa e firesc, acesta e demersul legal. Vor mai continua cercetările, își vor mai urla și alții neputința, vor fi și mai mulți cei care vor spune „mi s-a întâmplat și mie”. Și apoi? … Liniște, razii, acalmie … până când uităm și se întâmplă din nou. O nouă victimă, alte întrebări, aceleași răspunsuri. Pentru că asta nu e soluția, e doar parte din ea. Soluția e în noi toți, în a înțelege că povestea celui căzut, lovit cu bestialitate, poate fi povestea oricărui dintre noi. Soluția e în a avea curajul de a spune, de a cere o lege fermă și aplicarea ei și mai fermă. Soluția e de a respecta spațiul și dreptul fiecăruia și, mai ales, de a descuraja orice formă de violență încă de la primii ani petrecuți în familie și școală. Soluția e în lege și educație. Soluția e în prevenție și monitorizare.
Tot ce îmi doresc este ca elevii și copiii noștri și ai voștri să ajungă cu bine la școală și înapoi acasă, să poată circula în siguranță prin centrul istoric al orașului, pe Pietonalul Transilvaniei, în Parcul Tineretului, în Parcul Curcubeului sau oriunde în orașul acesta. Să se bucure fără frică de orașul lor și de compania oamenilor frumoși din viața lor. Să se simtă protejați și vegheați. Să poată alege în siguranță să studieze și la acest liceu care are o poziție periferică și care este foarte aproape de aceste puncte fierbinți ale urbei noastre. Cris nu e singur! Noi toți suntem Cris! Liceul Pedagogic e Cris! Școala botoșăneană e Cris! Iar familia lui Cris e cea care a avut curajul să vorbească, să întrebe, să caute răspunsuri și să arate cu degetul! Nu doar pentru Cris, pentru noi toți!
Și, în final, să nu uităm că marea diferență o face educația. Toleranța, respectul, bunul-simț și simțul civic. În rest, e doar eșec – al educației, al legii, al familiei, al nostru …

Prof. Mirela Sănduleanu, profesoara lui Cris și directorul LPNI Botoșani