Skip to main content

Călin Ciorici luptă cu limfomul Hodgkin

Călin Ciorici este din comuna Costești, de pe malul celălalt al Prutului. Învață în clasa a XI-a C, avându-l ca diriginte pe domnul profesor Laurențiu Macovei. Colegii de clasă și cei din internat l-au perceput întotdeauna ca pe un copil inteligent, vesel, blând, prietenos și amabil, care nu caută niciodată cearta și care ține la visele sale atât de mult, încât deseori uită să vorbească despre ele. Un asemenea vis, de dată recentă, era crearea unei mâini bionice la imprimanta 3D, proiect pentru care se documenta intens și pe care îl vor duce la capăt, de acum încolo, colegii săi.

De Bunavestire, prietenul nostru basarabean a împlinit 19 ani și putem spune că, în acești 19 ani, el a crescut mai frumos ca 19 feți-frumoși în 19 vieți fantastice. În intriga filelor din poveste ale lui Călin și-a băgat însă coada un balaur hain și neînduplecat. Parșiva dihanie se numește în limbaj științific limfom Hodgkin, varianta scleroză nodulară (LHSN)*.

Pentru a-l ajuta pe Călin să o învingă, colegii de clasă au inițiat o colectă de ajutoare financiare. Tratamentul va fi unul costisitor și de durată, iar veniturile părinților lui Călin nu vor putea să-l acopere. Orice sprijin bănesc este, de aceea, binevenit. Clasa lui Călin se află la parter, sala P.1 (prima sală de la intrarea elevilor).

Puteți, de asemeni, depune orice sumă în conturile deținute de părinții lui Călin,  la Banca Transilvania:

RO50BTRLEURCRTO449597901 (€)

RO03BTRLRONCRTO449597901 (RON)

Dragoș Hodorogea, rezident în Londra, fratele lui Paul-Anton Hodorogea, unul din colegii lui Călin, a inițiat o campanie pe facebook o campanie impresionantă de strângere de fonduri.

Bogdan Lăzăroi, care a urmat un tratament cu citostatice pentru limfom non-Hodgkin, s-a oferit, cu o noblețe sufletească rarisimă, să-i acorde susținere „logistică” și mai ales morală.

Ajutat de gânduri frumoase, de fapte generoase și de ⛪ puterea rugăciunii pline de credință a celor dragi, Călin Ciorici va putea înfrunta cu succes acest moment extrem de dificil.

*Pentru cei care pricep, boala este descrisă de oncologi în felul următor: „morfologia prezintă un model nodular. Benzi largi de fibroză divide ganglionul în noduli. Capsula este îngroșată. Celula caracteristică este celula Reed-Sternberg tipul lacunar, care are un nucleu monolobat sau multilobat, un nucleol mic și citoplasmă abundentă palidă.

Morfopatologic este caracteristică prezenţa celulelor lacunare şi a sclerozei manifestată prin capsulă ganglionară îngroşată şi benzi de fibroză care divid ţesutul limfoid în noduli celulari.

Scleroza nodulară a fost subclasificată în tip I şi tip II în funcţie de frecvenţa celulelor lacunare şi a limfocitelor normale. În tipul II există un număr mare de celule Reed-Sternberg  cu o semnificaţie prognostică mai gravă. Clinic se prezintă cu ganglioni cervicali inferiori, supraclaviculari şi mediastinali. Aceasta implică, de obicei, mediastinul și alte sedii supradiafragmatice.  LHSN este frecvent observat la adolescenți și adulții tineri, in special femei.

Aproximativ  70% din pacienţi au boală limitată iar mediastinul este frecvent interesat.”

Balul Bobocilor 2014

Alexandra Chiriac & Bogdan Crețu (© Georgian Pohoață)

Alexandra Chiriac & Bogdan Crețu (© Georgian Pohoață)

 

Marți, 11 noiembrie, a avut loc ediția 2014 a Balului Bobocilor.

Amintim laureații:

MISS BOBOC 2014 – Ioana-Alexandra Chiriac (IX H)

Premiul II – Tania Poamă-Neagră (IX G)

Premiul III – Diana-Simona Gavrilaș (IX G)

Premiul de popularitate – Diana Apetroae (IX E)

MISTER BOBOC 2014 – Bogdan Crețu (IX G)

Premiul II – Răzvan-Iulian Hriţcu (IX G)

Premiul III – Bogdan Lăzăroi (IX F)

Premiul de popularitate – Florin Țurcanu (IX F)

Cu mențiunea că există încă mulți alți boboci frumoși la Iorga, îi felicităm pe toți participanții și, de asemeni, pe organizatori, iar câștigătorilor le vom ține pumnii în finala de pe 20 noiembrie!

Multe mulţumiri lui Georgian Pohoaţă (clasa a XI-a D) pentru că ne-a pus la dispoziţie fotografiile pe care le-a realizat cu acest prilej (like pentru pagina sa de facebook!).

Bogdan Lăzăroi: Dumnezeu mi-a dat mie boala asta pentru că ştia că pot să o duc până la capăt

Interviu apărut pe site-ul monitorulbt.ro, pe 13 octombrie a.c.

Bogdan este elev al Liceului nostru, în clasa a IX-a F.

Bogdan Lăzăroi, adolescentul care luptă cu cancerul pentru visele sale, vorbeşte cu o sinceritate dezarmantă despre lucrurile cu adevărat importante.

Reporter: – Cum e viaţa ta în momentul acesta?

Bogdan Lăzăroi: – Foarte frumoasă. Adică la fel ca înainte, doar că acum apreciez lucrurile mai mult, lucrurile obişnuite. Mă bucur mai mult decât înainte. Dar nu-mi displace că m-am maturizat. Zâmbesc mai mult, vorbesc altfel cu fetele, sunt mai elegant.
Elena Lăzăroi: – Am văzut că a scris pe Facebook că se bucură mai mult de viaţă, ca şi cum s-ar fi renăscut. Ia viaţa aşa cum este pentru că pe pielea lui a văzut că într-o zi era bine şi a doua zi era în spital. La Sărbători a umblat cu ursul prin mahala, iar pe 15 ianuarie îl internam.

– Când ai aflat că te-ai îmbolnăvit, ce-ai simţit?

– Nimic. Nici nu ştiam ce înseamnă boala asta. Înainte să mă duc la operaţie, m-am gândit că «Ce mare lucru. Mă operez şi scap». Am crezut că va fi la fel ca acum cinci ani, când m-am operat de peritonită. După operaţie, nu ştiam ce urmează şi mă gândeam că plec acasă. Apoi am înţeles că trebuie să stau vreo patru săptămâni în spital pentru tratament. Am zis că «ei, cât de rău poate să fie?» Au început curele de citostatice şi am văzut cât de rău era.

– Şi când era rău, cum era?

– Nu puteam să mănânc, nu simţeam gustul mâncării. Când am venit acasă, tot timpul vroiam borş de sfeclă, era singurul căruia îi simţeam gustul. Era greu, fără sare. Cum puneam sare în mâncare, simţeam amar. Două săptămâni nu am mâncat nimic. Simţeam mereu că am nod în gât din cauza aftelor, îmi venea să vomit.
Elena Lăzăroi (mama lui Bogdan): – Avea dureri groaznice, era umflat de la cortizon şi îi dădeau şi calmante. Mai întâi mai uşoare, apoi tramadol, apoi morfină. Se învăţase, se simţea foarte bine cu morfina. Pe mine mă deranja, nu puteam să-l văd că doarme tot timpul. Ceilalţi copii mâncau, vorbeau, al meu stătea în pat şi dormea. Acum râde, dar atunci era groaznic.

– Câţi copii erau în aceeaşi situaţie cu tine?

– Numai din Botoşani erau patru băieţi de 14 ani, toţi cu limfom non-Hodkin, stadiile III şi IV, trei abdominal şi unul la gât. Când am făcut ultimul CT (computer tomograf), ne întrebam şi noi ca proştii cum s-a ajuns la asta. Unde a fost apendicele, acolo este un fel de venă dublă. Acolo a apărut tumora, era foarte bine vascularizată, deja se ducea în metastază. La Bogdan a fost gradul III.

– Ai fost revoltat? Ai fost supărat pe viaţă?

– Da. Pe la a treia sau a patra cură de citostatice. Mă gândeam de ce mi se întâmplă mie? De ce mie şi nu altcuiva. Apoi am realizat că Dumnezeu mi-a dat mie boala asta pentru că ştia că pot să o duc până la capăt, să rezist în faţa ei. Şi am rezistat.

– Cum ai trecut peste momentele de disperare?
– Întrebaţi-o pe mama (pune ochii în jos).
Elena Lăzăroi: – Am ajuns şi la psihiatru. Medicul i-a spus că nu are nevoie de pastile, că reacţiile pe care le are sunt cauzate de durerea extremă. Într-adevăr a avut dureri groaznice. La un moment dat, la penultima şedinţă de chimio, şi-a pierdut speranţa. A spus că se aruncă de la balcon. Plângea continuu, nu se putea discuta cu el, vroia doar să se termine. Îl păzeam, nu mă duceam nici până la chioşc. Până la urmă, nu mai ştiu cum a fost. A avut noroc de o doctoriţă frumoasă şi bună. Cobora tot timpul la Bogdan şi-i spunea «Bogdane, acum că mai ai o cură renunţi? Eu aş merge pe genunchi numai să termin».

– Şi pentru dumneavoastră a fost greu.

– Noi când am plecat de la Botoşani cu diagnostic de tumoră, eram pe altă lume. Am împrumutat bani, am plecat la Iaşi, nu-mi reveneam. Îmi spuneam mereu «Doamne, copilul meu are cancer»… nu mă puteam gândi la altceva. Încet-încet, am înţeles, am mers la operaţie. Am stat patru ore în faţa sălii de operaţie şi mă gândeam că, dacă stă aşa mult, înseamnă că e bine. Când a ieşit, doctorul ne-a spus că are o veste bună şi una proastă. Aia rea că e cancer, iar cea bună că în 90% din cazuri se tratează. Dar a avut nevoie de cure agresive de citostatice. Mă întrebam cum alţi copii, după ce fac curele, râd, aleargă pe holuri, nu au nimic, iar al meu stătea lat în pat. Ei, la Bogdan, era doza foarte mare. Doctoriţa îi spunea: «ai primit o doză de elefant. Şi un elefant ceda la doza asta!»

– Ajungem la banchetul de final de clasa a VIII-a. Cum a fost?

– A fost frumos tare, dar nu am putut să stau până la sfârşit. Mă externasem cu vreo patru zile înainte. Am dansat cu fetele, m-am distrat cu băieţii. Nu-i mai văzusem demult, a fost frumos.
Elena Lăzăroi: – Soţul l-a lăsat în faţa restaurantului, a întors maşina şi când s-a uitat înapoi, l-a văzut înconjurat de colegi. El avea şepcuţă în cap, era umflat, făcea chimioterapie. Nu a stat prea mult, ştia ce-l aşteaptă la Iaşi. A doua zi ne-am dus iar la spital. I-am şi spus doamnei profesor: «Venim de la bal la spital».

– Ce-l aştepta?

– Încă o tură de citostatice. La fiecare cură, făcea afte, toată gura până în stomac, nu putea să bea nicio gură de apă. Vreo două-trei săptămâni durau aftele astea, pe lângă celelalte efecte. Se făcea roşu şi-l ardea tot, ca o insolaţie, avea senzaţie de vomă. Plângeam întruna când vedeam cât se chinuia. Şi la fiecare cură mă rugam ca la următoarea să nu mai fie aşa de rău, luam sprayuri, geluri, încercam orice. Nimic nu a funcţionat. Trebuia să treacă trei săptămâni între cure, dar el nu reuşea să se refacă în timpul ăsta. Ar fi trebuit să venim acasă între cure, dar numai o dată am venit, la Paşte.

– În total, câte zile aţi stat în spital?

– Păi, din ianuarie până în iunie.

– Când ai terminat curele de citostatice, ai dat examenele naţionale. De ce?

– Am vrut să intru la liceu, nu vroiam să repet anul. Nu am vrut nici să dau examenul în spital, mi s-a propus asta. Cei de la spital spuneau că montează camerele de supraveghere, profesorii vroiau să vină acolo. Am refuzat, m-am dus să dau examenul cu colegii mei, ca toată lumea.

– A urmat vacanţa, în care ai primit şi vizita fotbaliştilor de la FC Botoşani. Cum a fost când i-ai văzut în curtea ta?

– Aveam emoţii, multe-multe. Era o onoare pentru mine.
Elena Lăzăroi: – A anunţat jumătate de cartier, le-am spus copiilor că nu se poate să stea în curte, ei ar fi vrut. Şi mă tot întreba „Da’ cum a spus?”. Noi nu avem multe rude, eu nu am pe nimeni, mai sunt socrii, prieteni nu prea avem. Norocul nostru a fost doamna Gabriela Deleanu, apoi dumneavoastră. Doamna mă suna mult, în fiecare zi, şi eu plângeam la telefon. Eram disperată şi asta mai lipsea, ca el să mă vadă cu cărţile de rugăciuni şi cu ochii în lacrimi. Contează foarte mult să ai pe cineva care să te susţină.

– Şi cum e la liceu?

– E frumos, îmi place, colegii sunt de treabă, mă împac bine cu ei.

– Colegii tăi ştiu problema ta?

– Ştiu, dar nu înţeleg boala aşa cum o înţeleg eu sau mama. Ei ştiu că e o boală. Şi eu înainte când auzeam de cancer, credeam că e de moarte, vedeam pe internet poze cu Like-uri pentru copilaşi bolnavi de cancer. Dar nu e aşa.

– Dar cum e?

– Este o salvare. Dacă îţi doreşti mult, ajungi unde vrei.

– Revenind la liceu, de ce te-ai mutat de la „Asachi” la Pedagogic?

– În primul rând, era foarte departe de casă. Tata nu mă putea duce cu maşina, că e şi el la serviciu. În al doilea rând, au fost nişte colegi de şcoală, mai răi, care m-au ameninţat şi nu puteam să mă bat cu ei. În al treilea rând, am fugit de matematică. La Pedagogic sunt la filologie, la Electro eram la automatizări.

– După liceu ce vei face?

– Poate o să urmez o facultate. Încă nu ştiu care, dar se pot schimba multe până atunci. Poate o să-mi placă matematica până la urmă (râde).

– Cum decurge o zi din viaţa ta?

– Mă trezesc, stau cu mama de vorbă, Sara (surioara mai mică) pleacă la grădiniţă, mănânc, iau pastilele, apoi văd ce am de scris. Acum m-am înscris la concursul de Mister Boboc, aşa că plec la repetiţii. După aia vin acasă, mănânc, iau iar pastile, îmi fac ghiozdanul şi plec la şcoală. Seara ajung acasă, pastile, mâncare, ies un pic afară şi gata ziua.

– Cam câte pastile?

– Cam un pumn, plus suc de sfeclă, ulei de cătină, tot ce mai am de luat.

– Acum ce-ţi doreşti, Bogdan?

– Să fiu fericit, să nu-i supăr pe părinţi. (ochii mamei se umplu iar de lacrimi şi şopteşte „Acum îl aud pentru prima dată”, n.r.) Sănătate, în primul rând. Vreau să fiu sănătos.

– Ce te-ar ajuta acum cel mai mult?

– Când merg la control, pe 27 octombrie (la Institutul Oncologic La Pavia din Italia, n.r.), să primesc o veste bună că totul s-a terminat şi eu nu mai am nimic. O veste şi mai bună ar fi să-mi promită cineva (arată în sus, spre Cer) că nu va mai apărea niciodată boala asta sau oricare altă boală.