Maria Cojocaru

Miracolul de la Botoșani

stiri.botosani.ro, 04-01-2010

 

Maria Cojocaru a trăit într-o discreție creștină și a rămas, după plecarea la cele veșnice a lui Gheorghe Cojocaru, într-o cumințenie lumească greu de înțeles de cei mai mulți dintre noi. Este însă unul dintre oamenii cei mai iubiți și mai respectați de pe aceste meleaguri, de generații întregi de elevi și de colegi de la Liceul Pedagogic, Liceul de Artă sau Școala Populară de Artă.

Cei doi muzicieni de marcă ai Botoșanilor, Maria și Gheorghe Cojocaru, nu s-au oprit aici, ci au dăruit lumii încă trei mari muzicieni, și anume pe cei trei copii ai lor.

Nascută în Bucovina de Nord, în anul 1942, Maria Cojocaru a urmat primele clase în Solca, pentru ca la vârsta de 14 ani să susțină examenul de admitere la Liceul de muzică din Iasi. Tot în Iasi urmează cursurile Conservatorului George Enescu, unde îl cunoaste și pe viitorul său soț, Gheorghe Cojocaru.

„În anul trei de facultate m-am cunoscut cu fostul meu soț. El a urmat secțiile Pedagogie și dirijat cor”, își amintește Maria Cojocaru despre primii ani alături de omul lângă care avea să rămână, apoi, „până când moartea i-a despărțit”.

„BASARABIA ESTE A NOASTRĂ!”

„El făcuse cinci ani de pușcărie. Fusese student în ’49, iar în ’50 n-a mai apucat sa termine anul. A facut puscarie între ’50 și ’55. Apoi, de nenumărate ori a făcut cereri la minister pentru a fi reînmatriculat. I s-a aprobat abia prin ’62 să-și reia studiile. A plătit greu, enorm, și el și familia lui, pentru că în 49 a spus că „Basarabia este a noastră”. Iar un verișor de-al lui făcuse niște manifeste pe care scria „Trăiască Regele Mihai”. Acel verișor era căsătorit și l-a rugat pe Gheorghe să ia asupra lui această vinovăție cu manifestele. Și Gheorghe, suflet bun, a luat pe el și aceasta „vină”. La Iași, când s-a pronunțat sentința, tatăl său a leșinat, a intrat în comă și nu și-a mai revenit decât a doua zi”.

Primul copil li s-a născut la Iași, între note muzicale, cursuri și nevointele vieții studențești. Pentru că Gheorghe Cojocaru se trăgea din Corjăuți, Dorohoi, au ales sa vină aproape de casă, mânați de dorul de familie. Gheorghe Cojocaru provenea dintr-o familie cu 12 copii, în timp ce familia Mariei Cozmici – cum îi era numele de fată, în Storojineț, număra 13 copii.

„PE OMUL ACESTA TREBUIE SA-L FAC FERICIT!”

„În ’69 am terminat Conservatorul cu două diplome, două valize, două linguri și un copil în brațe. Dar eram foarte fericiți. Încă înainte de căsătorie îmi spusese toate necazurile prin care a trecut. Și va jur, nu din milă, ci pur și simplu așa, mi-am spus: „Pe omul acesta trebuie să-l fac fericit!”. Și cred că l-am făcut fericit”, spune Maria Cojocaru, care a ales, astfel, jertfa pe viață.

Ar fi putut alege altceva, ar fi putut străluci, ar fi urmat o carieră pe scene mari. Dar a ales să îl facă fericit pe dorohoianul care părea să aibă nevoie de aceasta fericire al cărei secret numai ea îl deținea.

„Când am terminat Conservatorul, rectorul nostru, Achim Stoia, care era și președintele Comisiei de repartiție, la București, când a auzit că vrem să venim la Botoșani, deși eu eram a șaisprezecea pe tara, ne-a dat afară din sală, să ne mai gandim. Puteam merge în orașe mari. Dar am cerut tot Botoșanii, că era aici liceu de muzica. Directorul liceului era prof. Holca, fost coleg de-al soțului”.

„MAGIA MUZICII”

Și a inceput aventura, vârtejul, muzica unei vieți în care nici acum, probabil, nu ar schimba nimic.

„Când am venit la Botoșani, aici era doar un cor de vârstnici, Armonia, dirijat de prof. Holca. În județ, la Dorohoi, era corul dirijat de Guragata, un cor modest la Dersca, dirijat de Gheorghe Fusa. După ce ne-am luat mașină – Doamne, cu câte greutăți, în rate! – mergeam sa facem muzică în cămine culturale. Câte coruri n-am facut noi? Măcar de s-ar fi menținut!”

Munca, magia muzicii, dar mai ales perseverența și seriozitatea cu care au abordat profesia pentru care se pregatiseră au dat roade. Au ajuns să fie recunoscuți, căutați, aplaudați.

„MIRACOLUL DE LA BOTOȘANI”

„Noi am fost primul cor din țară, după Madrigal, care am pus în repertoriu Bocete strabune de Alexandru Pascanu. La un moment dat, corul se împărțea în 16 voci… Era o frumusețe. Parca erai în rai. Dar a fost o muncă enormă, de vreo doi ani”.

Poate că cel mai frumos moment a fost in 1974, la Bucuresti.

„Aproape in fiecare an mergeam cu corul pe scena Ateneului Roman. In ’74 înregistram la Radio, cu Alice Popovici. La un moment dat, ea i-a dat un telefon maestrului Alexandru Pascanu pentru a veni să audă ce n-a auzit în viața lui. Noi cântam, nu știam nimic despre această invitație. Dumnealui a venit, ne-a ascultat  din fundul sălii cântând Bocete strabune. În final, in Sala Radio, s-a apropiat un om mic de statura, cu un cap lunguieț. A urcat pe scenă, în fața corului. A intrebat: „Voi sunteti corul de la Botoșani?”. „Da!” – am raspuns noi. „Nu-i adevărat! Voi sunteți miracolul de la Botoșani!”. Era maestrul Alexandru Pascanu”.

Povestea Mariei Cojocaru se regăsește în cartea lui Traian Apetrei, Bucuriile mele. Am ales sa redăm aceste mărturisiri din dorința de a duce mai departe cuvintele unui om care a străbătut câteva decenii din viața culturală a Botoșanilor și a marcat, iremediabil și în mod absolut fericit, destine.