În dimineața zilei de 15 februarie, ne-a părăsit bunul nostru coleg, elev și prieten Dumitru Duminică, răpus de o lungă și necruțătoare suferință.

Dima, așa cum îi spuneam noi, era un copil foarte talentat, pe care l-am luat de foarte multe ori ca exemplu. Știa să cânte la chitară, la orgă și era un foarte bun programator. Țin minte că prin clasa a noua, doar el știa să rezolve problemele la informatică. 🙂 Limbajul său preferat de codat era Python. Considera că e cel mai simplu.
Avea un fel de hobby, cu un fel de program… nu mai știu cum se numea… știu doar că avea legătură cu câștigul de bani prin anticiparea cursului valutar. Nu știu sigur.
Într-o zi, mi-a arătat o invenție de-a sa: un robot care ghicește scorurile la pariuri! Era la început cu proiectul, și îl programase să ghicească un scor din Cehia… juca Slovan Liberec. Robotul a pariat pe cealaltă echipa, iar Dima era sigur că o să iasă. I-am zis, totuși, ca eu aș miza pe Slovan. „Gabi, dacă ai dreptate, îți dau o cafea! Dar eu am încredere în robot”, îmi zicea el râzând… Până la urmă am avut dreptate, câștigase Slovan Liberec; iar el mi-a replicat zâmbind: „mai trebuie să lucrez la el:))”.
O perioadă am stat cu el în bancă, și mereu unul din noi uita cartea acasă. Ne salvam unul pe celălalt – lucru în echipă!
Cel mai mult, însă, a stat în spatele meu, în bancă cu Dan, celălalt basarabean al nostru. Aia da echipă! Nu aveai cum să te plictisești cu ei doi în spate.
La o oră de muzică, și-a adus clapa din internat și ne-a cântat toată ora 🙂 Doamne, ce ne-a mai plăcut… Îmi restârnise pofta de a învăța să cânt la un instrument.
În clasa a noua, am participat împreună la Balul bobocilor internatului, unde Mister a fost chiar el! A știut să se miște, a avut o atitudine perfectă și a câștigat pe merit! Ce înseamnă sa te pricepi într-un domeniu… 🙂
Seara ieșeam pe băncile din fata internatului, și băieți, și fete, și îl ascultam cântând la chitară. Mi-e foarte dor de acele experiențe…
Proiectele la engleză tot cu el le concepeam. Ne adunam dimineața, la el în cameră, spre a așeza în ordine ideile, și glumeam împreună cu ceilalți colegi ai lui. Poate de asta ne lua așa mult… Terminam proiectul abia seara, după ore, stând până la două-trei noaptea, în meditator.

După închiderea școlilor și începutul pandemiei, am aflat că stă în spital de câteva săptămâni. Nu voia să mă sperie, așa că mi-a zis pe ocolite ce boală are… și mereu punea emoji-uri cu smiley faces ca să nu pară ceva grav. Anul trecut, spunea mai mereu „Sunt destul de bine, problema e că mă cam plictisesc :)”.
Punea deseori story-uri pe insta, și de fiecare dată mă găseam să îi răspund și să vorbesc cu el. La un moment dat, prin vacanța de iarnă, mi-a transmis că a fost externat. Eram atât de fericit, l-am întrebat dacă s-a vindecat, și mi-a răspuns: „Nu complet, o să mă anunțe doctorii dacă mai facem chimioterapii sau dacă trecem la radioterapie, dar sunt bine, nu mai sunt amorțit / paralizat și mă plimb ca nebunul prin casă de bucurie că mă pot mișca din nou.”
Eram convins că își revine și am fost foarte bucuros în acea zi.
Între timp îmi ceruse teme, îmi zicea că se ocupă de proiectul la franceză, că va intra la ore, și, într-adevăr, a intrat la toate orele până la finalul semestrului. A reușit și să prezinte proiectul la franceza, moment în care toți i-am auzit vocea după atâta timp…

În semestrul doi, nu a mai intrat, ceea ce m-a făcut să cred că a revenit la spital, și că mai stă un pic și se face bine.
Din păcate, în ziua de luni, 15 februarie, în care eram și-așa abătut, fiindcă unchiul meu decedase, doamna profesoara de matematică ne-a transmis nefericitele noutăți… că bunul nostru coleg a pierdut lupta cu cancerul pancreatic.

Am simțit cum îmi amorțește fața, am rămas lipit de spătarul scaunului și n-am mai fost capabil de a mai scrie ceva în acea zi. Urma ca în restul zilei să reflectez la cele doua decese neașteptate, trist și incapabil de a mai scoate două vorbe.
Nimeni nu merită se plece atât de devreme, și niciun părinte nu merită sa simtă durerea de a-și îngropa copiii. Trebuie să ținem capul sus și să mergem mai departe, dar, în același timp, să nu-i uităm pe cei care nu mai sunt printre noi.

Drum lin spre îngeri, prieten drag, nu te vom uita niciodată! 🙁

GABRIEL DUMITRAȘ

clasa a XI-a C